În martie 1989, probabil la cataclismul vinovat de moartea a peste 1.500 de oameni, rănirea altor 11.000 şi distrugeri semnificative în oraşele din zona de sud a ţării, inclusiv în Capitală, se mai gândeau puţini. Rudele victimelor, admiratorii Doinei Badea, ai lui Toma Caragiu şi ai altor vedete răpuse de seism.
Zicerea populară că o nenorocire nu vine niciodată singură îşi găsea încă o dată trebuinţa: pentru bucureşteni, cutremurul din 1977 trimitea cu gândul la decizia de sistematizare a Capitalei, la demolări, la Casa Poporului, la centrul civic, la dărâmări şi translări de biserici, la câini vagabonzi liberi pe străzile prăfuite. "Am fost la piaţă, am trecut pe lângă curţi pline de gunoaie, de vechituri, de câini otrăviţi şi aruncaţi peste gunoaie. Printre bătrânele trecând cu colivele la biserică, observa poeta Florenţa Albu pentru jurnalul intim, de sâmbăta morţilor – morţii cutremurului, cutremurelor din urmă; am trecut prin isteria străzii la ora când alaiul oficial trece, dracu’ ştie încotro, pe unde se mai demolează, oamenii au ajuns obsedaţi de gestul mâinii lui care poate însemna raderea imediată a încă unei străzi, a unei biserici, a unui întreg cartier..."
Totuşi, cutremurul din martie 1977 fu ocazia, iar nu cauza. Legea privind sistematizarea localităţilor rurale şi urbane data din 1974. De la lege la faptă calea era lungă. În ’74, abia s-a pus problema.
Imediat după cutremur, în şedinţa CPEx din 10 martie 1977, Nicolae Ceauşescu a reluat ideea sistematizării şi modernizării unui Bucureşti răvăşit de natură, dar şi de prea puţina preocupare a înaintaşilor de-a construi temeinic, respectând oarecare norme de urbanistică. În faţa evidenţei, şeful statului a spus că îşi doreşte "un centru mai bine sistematizat, mai modern, unde să facem în viitor şi mitinguri, adică să devină un centru politico-administrati
