Vai, săraca fetiţă, ce plină de viaţă era! Dar întîi murise sau era cît pe ce. Gata să se ducă pe copcă. Abia cafeaua de ghindă a pornit-o spre lume. O băbuţă de la mînăstirea Sinaia, auzind că piere copila, că se ferfeniţeşte în scutecele, i-a dat mamei un praf negru într-o cutiuţă poleită, coclită. Asta a fost de mult, destul de multişor.
Fetiţa era şi este de vîrsta casei. Aşa că acum, casa e coaptă spre răscoaptă. Trozneşte, pîrîie, mai ales noaptea, fiindcă-i din bîrne de lemn şi a luat-o binişor spre vale, într-o dungă, s-a înclinat spre un pîrîu furişat prin curte. Iar în pîrîul ăsta se strecoară zeama unor grajduri şi un canal spart, dar tot pîrîu este. Şi terenul e fugitiv, aşa se zice. Fundaţiile sînt fisurate în diagonală. Pe o latură a balconului ai rău de mare, pe cealaltă nu, e bine. Dar acolo unde e bine, se clădesc îndesat trei, patru, cinci vile, una-ntr-alta, cu trei, cinci, şapte etaje. Fiind mai sus pe pantă, juri că vin peste tine, în formaţie strînsă. Ce nu înţelege fetiţa-bunică, şi veşnic nu înţelege cîte ceva, e cum de sînt aşa făloase vilele ce se înalţă în forţă, cu garaj pe două niveluri şi restaurant, cînd Primăria a dat cu licitaţie mici loturi pentru "defavorizaţi", foşti chiriaşi, să-i ajute, cu rate pe 25 de ani....
La naţionalizare, fetiţa se dădea-n leagăn şi un oribil şurub i-a perforat genunchiul. De-a latul. Se vedea osul. Dar nişte copii mari i-au spus: "trece pînâ te măriţi!". Cicatricea e grozavă şi acum. Deci n-a trecut, nimic nu trece. Se întipăreşte undeva.
Domnii care-şi spuneau tovarăşi, de la Sfatul Popular sau de la IGO (Întreprinderea de gospodărire orăşenească), au venit şi au transformat casa. Pentru că ei n-o vedeau ca pe-o casă, ci ca pe-un "spaţiu locativ", care trebuia împărţit multora. În timp ce puneau tocăria sus, au demontat frumos şemineul de jos. Cum de nu s-a şters din mintea fetiţ
