Ca mod de organizare, corporaţiile sînt foarte populare pentru că au o capacitate sporită de a obţine capital şi, implicit, oferă acţionarilor posibilitatea de a profita de creşterea companiei, în condiţiile dispersării riscului şi a unui foarte mare grad de libertate de mişcare din punct de vedere economico-financiar. Foarte profitabile, acestea atrag, pe de o parte, forţă de muncă, iar pe de alta, fiind o sursă de venit la buget, prin impozitele pe care le plătesc, beneficiază de o anume toleranţă din partea statului şi a organismelor sale.

În România nu există un cod al corporaţiilor. Mai mult, nici nu există interes pentru realizarea acestuia, cu atît mai mult cu cît se afirmă faptul că legislaţia în vigoare conţine dispoziţii, prevederi şi obligaţii care revin corporaţiilor, prevederi despre care se consideră că sînt suficiente pentru ca activitatea acestora să fie reglementată legal. Legea Companiilor, Codul Comercial, Legile care reglementează piaţa de capital şi, nu în ultimul rînd, Legea Insolvenţei şi Codul Muncii conţin referiri la adresa corporaţiilor.

La polul opus se află sindicatele. Dacă o corporaţie îşi vinde marfa, indiferent care ar fi aceasta, scopul politicilor sindicale este acela de a cere, în cadru legal, respectarea drepturilor forţei de muncă şi a nevoilor acesteia. Este evident faptul că interesele corporaţiilor şi cele ale sindicatelor sînt opuse şi, de cele mai multe ori, conflictuale. Practica sindicală din România a dovedit că, din punct de vedere al intereselor corporaţiilor, sindicatele sînt privite ca un „cui în talpă“, reacţia naturală a mediilor corporatiste fiind aceea de a evita, bloca şi, în ultimă instanţă, de a refuza dezvoltarea structurilor sindicale în cadrul corporaţiilor care şi-au extins activitatea în România.

În mediile corporatiste, sindicatele sînt, în general, slab reprezentate. Dar situaţiile