Nelu Acatrinei e nebunul satului. Şade pe undeva prin Deal, la marginea Pădurii, într-o colibă pe care o împarte cu caprele. Tot satul ştie că trăieşte cu una din capre, pe care, de altfel, o şi răsfaţă. Îi dă cele mai bune frunze de salcâm, o piaptănă cu pieptenul lui, îi pune în coarne câte un trandafir. Ce mai încolo şi încoace, o iubeşte pur şi simplu. După atâţia ani, celelalte capre şi-au dat seama de preferinţa stăpânului şi o recunosc drept şefă.
Anul trecut, într-o după-amiază, Nelu Acatrinei s-a trezit la colibă cu plutonierul major din sat, însoţit de patru fetişcane. Judecând după fustele lor scurte şi cizmele de cavaleriste, erau de la Floreşti. Plutonierul major dădea semne de om încurcat. Fetele erau însă tare supărate. Acatrinei şedea în faţa lor aşa cum îl treziseră din somn. În izmene, cu un cămeşoi atârnându-i până la genunchi, plin de paie în păr. Plutonierul dădu să deschidă gura, apoi, renunţând, făcând din mână a lehamite. Fetele găsiră de cuviinţă să preia iniţiativa. Strigau la el, furioase, gata-gata să-şi vâre gheruţele în chica lui. Nelu nu înţelegea ce vor. Plutonierul simţi că trebuie să intervină.
- Acatrinei, unde e Mireasa? îl luă el din scurt, cum făcea cu toţi cei din sat care călcaseră pe bec. Mireasa era capra cu care el împărţea patul conjugal. Faţa flăcăului se lumină brusc. Înţelese ce voiau de la el. Să le-o aducă pe Mireasa! O zbughi în colibă şi se întoarse cu capra. Animalul era nedumerit. Răsucea ochii săi mari când la stăpân, când la poliţist. Pe fete le trecu o duioşie de nestăpânit. Întinseră mâinile s-o mângâie, dar capra, sperioasă cu străinii, se smuci atât de tare, încât cât pe aci să le lovească cu coarnele.
- Aţi văzut? - se întoarse una dintre ele către cealaltă, aţi văzut cât de stresată e?!
Plutonierul se scărpina în cap încurcat. Avea părerea lui în toată af