Eroul momentului în Ucraina, Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Plecarea de la Milan, de exemplu.
Oleg Blohin şi Andrei Şevcenko. Două nume uriaşe ale fotbalului, două frumoase poveşti ale Ucrainei. Blohin în genunchi, Şevcenko încă în picioare. Oleg, Balon de Aur în 1975, a fost idolul copilăriei lui Andrei, îngerul insomniilor unui băiat ce visa ca într-o zi să-i poată măcar atinge gloria. Erau alte vremuri, era URSS-ul cel mare, iar fotbalul părea ultima preocupare în familia lui Şevcenko, după dezastrul de la Cernobîl. Andrei avea însă un vis şi cineva acolo sus a avut grijă să i-l împlinească. Iar astăzi, ajuns la 60 de ani, idolul de odinioară s-a pus în genunchi în faţa bărbatului, care, între timp, a intrat în legendă. Gestul lui Blohin aduna în el gîndurile unei întregi naţiuni, care ar fi îngenunchiat, dacă ar fi putut, în faţa eroului unei seri.
Se spune că fotbalul e ca mersul pe bicicletă. Odată deprins nu mai ai cum să-l uiţi. Anii au trecut peste Şevcenko. Faţa i s-a mai înăsprit, viteza s-a mai redus, forţa nu mai e aceeaşi. I-a rămas fotbalul. Instinctul. Care nu l-a trădat. Două faze asemănătoare, două momente în care instinctul l-a îndemnat să se ducă spre minge, să atace prima bară, aşa cum numai marii atacanţi o fac. Să ia cea mai bună decizie.
E momentul de supremă fericire pentru un fotbalist colosal, care poate merita o carieră mult mai luminoasă. Undeva alături de Van Basten, de exemplu. Asocierea nu-i întîmplătoare. Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Probabil că dacă ar putea să dea timpul înapoi ar merge fix în ziua în care s-a decis să plece de la Milan. A fost o chestiune de alegere, de feeling. Dorinţa soţiei a fost decisivă, influenţa protectorului său de atunci, Silvio Berlusconi, n-a mai contat. A plecat la Londra şi ceva s-a rupt. De parcă firul magic ce-i îndreptase cariera spre
