Buluceala la intrare, du-te-vino in foaier; PR-iste, cronicari, regizori. Figuri necunoscute, figuri cunoscute (iete, Cotabita), studenti la tol fistichiu, blatisti tolaniti direct pe mocheta Palatului Copiilor. "Cine are bilet, sa se-aseze pe el", se aude in difuzor, de fapt fiecare sta pe unde poate, intr-o vesela devalmasie. In aer se simte, aproape palpabil, fiorul ala nerabdator, dinainte de ceva - ceva grozav, mare, belea. Cum ar fi proiectia unui film, doua filme, trei filme pe seara, cu parfum de lauri de la Cannes, Venezia sau Mar del Plata. Povesti pe care le asteptai demult sa te treaca intr-un timp suspendat. Spre miez de noapte, se aplauda entuziast, politicos, indiferent, apoi fuga la autobuz - si-a mai fost o seara DaKINO de program paralel. Densitatea maxima de public a fost nu atat in prima zi, la Oscarul 2003 pentru film strain (Nowhere in Africa, Caroline Link), cat intr-a doua, la Kill Bill-ul lui Quentin Tarantino. Un basm-parodie mustind de rosu-sange, amuzant de socant, o poveste post(moderna) usor nostalgica, in amintirea casetelor video cu maceluri-samurai si clipuri cu eroice aventuri tip manga - desene animate japoneze. Primul film al serii - Ukan, al turcului Nuri Bilge Ceylan - , despre urbanul dezumanizant si criza artistului contemporan (cadre lungi, surprinzatoare in aparenta lor simplitate, taceri a la Antonioni, desi in film se fac referiri explicite la Tarkovski), nu a fost chiar pre inima fanilor lui Tarantino. A fost si a treia seara, cu staticul Un film vorbit al nonagenarului Manuel de Oliveira, urmat de Spun-ul usor tarantinesc (iar), semnat Jonas Arkelund. Si-a fost si a patra, cu albastrul si cenusiul Afganistanului (Five in The Afternoon, regizat de Samira Makhmalbaf), si Zatoichi (Takeshi Kitano) cu samurai si final rasturnator - toate personajele, morti si vii deopotriva, ies la rampa intr-un fantastic numar de step. Cine