Destinul unei scriitoare

Ars amandi - De amicitia

(Gabriela Melinescu)

În 13 decembrie, 1983 moare Nichita Stănescu, "fiinţa cea mai iubită din viaţa mea, dacă se poate spune aşa ceva. Se poate spune, cred, pentru că numai în tinereţe iubeşti cu adevărat şi intri de bunăvoie în acea boală divină care e iubirea, în care se ascunde ceva cu mult mai mare decât iubirea închipuită de oameni (...) o parte din mine, poate partea cea mai frumoasă a vieţii mele, dispare acum, la sfârşitul acestui an îngrozitor în care am fost pedepsită crunt, de două ori, prin dispariţia mamei, pe care n-am apucat s-o văd după atâţia ani şi apoi prin moartea lui Nichita care m-a învăţat durerea şi marea generozitate, Nichita, pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubeşti cu adevărat asta nu trece". Suferinţa prezentului cheamă suferinţa din bucurie a trecutului într-o confesiune autentică, relevând trăirea intensă în preajma acestui "prinţ" al poeziei căruia Gabriela Melinescu, chiar demontându-i mecanismele subtile ale degradării fizice şi morale, îi alcătuieşte un minunat şi de neuitat portret indirect, printr-o întristată dar veritabilă obiectivare. "Nichita era atât de interiorizat şi trăia viaţa exterioară ca pe ceva fără preţ, exact ca marii prinţi". Natura sa bogată şi extraordinara lui dotare "Nicolae [Breban], ca şi mine, crede că el este darul cel mare, nemeritat al culturii române. Aici mulţi critici s-au mirat că un asemenea poet a putut să apară într-o ţară care se zbate în provincialism şi într-un context istoric imposibil"; i-au fost paradoxal nefavorabile, "faptul că e nobil, în toate sensurile acestui cuvânt", ceea ce i-a adus lui Nichita mereu catastrofe, dar el într-un fel şi-a asumat riscul degradării, căderea pe acelaşi plan cu cei care erau deja degradaţi de întâmplarea de a nu fi la înălţimea lui". Un risipitor îl vede scriitoare