Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasati la Targoviste sa pregateasca si supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. O spun cat pot de apasat: milioanele de romani care au iesit in strada in acele zile cerand sfaristul si provocand caderea unui regim criminal si ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social si civilizational. Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv si inuman de la inceput, strain de valorile nationale si opus lor, strain de valorile democratice si opus lor. Asasinarea pseudo-legala a dictatorului era insa altceva. Un stat de drept nu se cladeste pe o farsa judiciara. Despre acest lucru vorbesc in articolil de fata.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale (specializat in tranzactii cu armament), investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui gr