Scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare, Alice Voinescu (1885 -1961) a fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913), cu o teză despre şcoala filosofică neo-kantiană de la Marburg.

A creat catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, fiind autoarea unor volume de filosofie, estetică şi teatru şi a unui masiv „Jurnal", apărut postum, despre perioada interbelică şi comunistă. Tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, iar mama, Massinca Poenaru - descendentă a lui Petrache Poenaru. La cinci ani, Alice ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învăţa limba franceză. A studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie, audiind ncursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru (e şi nepoata acestuia), Mihail Dragomirescu sau Nicolae Iorga.

S-a căsătorit cu avocatul Stelian Voinescu în 1915, „având un mariaj complicat, dur, hărţuitor, bazat la început pe atracţia pur fizică şi apoi pe o complementaritate întru totul utopică", ea fiind „o fiinţă ultrafragilă, sensibilă, visătoare, întrupare a reveriilor şi a apetitului metafizic în trăirea Artei", după cum o caracterizează criticul Dan C. Mihăilescu, în volumul „De la coroana regală la Cercul Polar" (Curtea Veche, 2007).

Între 1932 şi 1942, Alice Voinescu a realizat o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi. Între 1939 şi 1940 a documentat un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel), luând atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari. A protestat şi faţă de abdicarea forţată a regelui Mihai, afirmând cu tărie că „o ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor".

În 1951 a fost arestată, făcând un an şi şapte luni