Duminică, cînd reveneam de la Bookfest, pentru că-mi plăcuse mult cel de-al doilea volum al Andrei Rotaru, mă gîndeam că-i voi dedica articolul de săptămîna asta. O nedreptate făcută săptămîna trecută mă obligă s-o amîn pe tînăra şi talentata poetă şi să scriu acum despre O. Nimigean. Înţeleg că l-am putut uita în panorama prozei moldave pe Mihai Ursachi – pînă la urmă, frumosul său volum de povestiri e un fel de omagiu adus prozei lui Eminescu, Poe şi a romanticilorgermani -, înţeleg că l-am uitat şi pe Val Gheorghiu – pentru care, totuşi, proza e un violon d’ Ingres –, dar să-l uit pe Nimigean, autorul unui senzaţional roman poliţisto-politic al primei faze a tranziţiei? Un roman de o frumuseţe atroce, excelent şi ca poveste, şi ca scriitură! Să-l uit, mai ales că l-am prefaţat?! Mi se pare de neiertat, aşa că încerc să comit azi reparaţia. Înainte de a trece la poezia lui Nimigean, aş dori să somez vreo editură serioasă să reediteze Mortido, mai ales că prima ediţie a apărut acum un deceniu, într-un tiraj mai degrabă modic. Veste bună – e o chestiune de zile apariţia unui altroman de Nimigean la Polirom! Dar cum această secţiune a rubricii mele este dedicată poeţilor care-mi plac, să ne îndreptăm către poezia lui Nimigean, debutant ca poet în 1992, la Editura Pan, cu Scrieri alese, titlu care nu este un simplu joc de cuvinte, ci constatarea unei realităţi, urmat de week-end printre mutanţi (1993, aceeaşi editură), adio adio dragi poezii (Outopos, 1999), planeta 0 (Junimea, 2002) şi Nicolina blues (Cartea Românească, 2007). Cinci cărţi în aproape 20 de ani e rezonabil pentru un poet adevărat şi ar fi trebuit să i se acorde o cotă mult mai înaltă decît mi se pare mie că are. E drept, are şi poetul vina lui – însă nu în calitatea sa de poet, ci de publicist literar, domeniu în care a dovedit că ştie să spună lucrurile clar, cu francheţe, indiferent de care împ