Acum o jumătate de secol apărea o carte celebră scrisă de un cercetător american, cu un titlu care mie îmi place enorm (deşi azi n-ar mai fi acceptat de nicio editură de peste Ocean, din motive de corectitudine politică): „Bazele morale ale unei societăţi înapoiate“.
Nu, nu era vorba despre Africa sau despre Balcani, ci despre legătura dintre subdezvoltare, corupţie şi tipul de societate care le perpetuează într-un sat din Italia de sud. Teza principală este că ineficienţa economică, mita, mafia şi toate celelalte sunt doar efecte ale unui anume tip de relaţii sociale, iar oamenii şi-au construit o morală aparte justificând comportamentele alăturea de lege.
Pe scurt, Banfield a găsit în Mezzogiorno o viziune larg răspândită şi acceptată, pe care el a numit-o „familism amoral“, ce se rezumă cam aşa: societatea e formată din cercuri concentrice, în care familia mea şi rudele sunt cercul interior, prietenii şi asociaţii sunt în următorul, cunoştinţele întâmplătoare cad în cercul şi mai larg, ş.a.m.d.. Datoria fiecărui individ este să apere necondiţionat pe cineva apropiat în faţa unui stranier, indiferent cine are dreptate pe fond, cu toate mijloacele.
De asemenea, are datoria să blocheze orice încercare a unui grup străin de a realiza un câştig, pentru că aceştia sunt prin definiţie potenţiali, drept care câştigul lor trebuie privit ca o pierdere a noastră. Legea sau morala nu joacă niciun rol, decât, eventual, ca instrumente de unică folosinţă atunci când sunt de partea noastră; dacă este invers, trebuie să fie ignorate, pentru că regula supremă este coeziunea familiei.
La limită, ele ar putea funcţiona ca reper în chestiuni care nu interesează pe moment (cum excelent rezumă un proverb sudamerican situaţia, „a los amigos todo, a los enimigos nada, al extrano la ley“: prietenilor totul, duşmanilor nimic, străinilor l