Ecouri

Într-o zi ne moare un pantof,

în alta – o cămaşă

sau haina de vară în carouri albastre.

Mie însumi, în ultima vreme,

îmi zboară gândul, tot mai des,

la veninoasele clipe

când trupul o să-mi fie luat, în gazdă,

de întunecata ţărână.

Cum pleacă o femeie – una sub treizeci de ani –

din viaţa unui bărbat cu mult mai în vârstă

şi care, de-ar fi avut puţină minte,

nu ar fi aruncat după ea, în ziua precedentă,

cu ceasul deşteptător de pe măsuţa rotundă din hol,

aşa o să pleci şi tu, într-o zi,

din viaţa mea, realitate.

Voi muri

pentru că aşa scria pe nişte flori de cireş.

Ecourile, ecourile

vor fi moaştele mele.

Nuferi şi ape

Acum, dacă tot ai venit – şi pentru că este o căruţă

de ani, de când mă duci cu vorba în privinţa

aceastei întâlniri – vreau să-ţi ridici fusta

şi să-ţi arăţi coapsele albe. Să dansezi pe masă,

închipuind nuferi şi ape.

Vreau să râd, vreau să mă distrezi şi să te aplaud,

sătul de repetatele vedenii îndurate seara, târziu,

prin falsele temple – crâşmele – şi de tristele istorii

cu poeţi şi poete lunatice. Vreau să te văd

închipuind nuferi şi ape, să aplaud şi să te lovesc

peste fese, fără ruşine şi, totodată, în pofida

gândului, un gând cât se poate de frumos şi de sincer,

în varianta sa iniţială: acela de a-ţi sta, fericit,

în apropiere, fie şi doar câteva ceasuri,

în felul unui motan în preajma unei regine. Da,

vreau să-ţi ridici fusta şi să dansezi, arătându-ţi

coapsele albe, iar când vom ajunge în pat,

dezbrăcaţi (repet: dezbrăcaţi!),

va trebui să m-ajuţi, fierbinte şi moale,

să trăiesc fiorii unui melc – ai unui limax –

aflat la plimbare, în răcoarea nop