Începem să ne revenim. Sau să redevenim noi înşine. Vă mai amintiţi entuziasmele care ne cuprinseseră acum vreo lună-două, când aveam nu ştiu câte tururi preliminare fără înfrângere, când eram pe locul 1 la puncte şi deja vedeam că de la anu' (şi la mulţi ani, cu sănătate şi bucurii!) vom avea cel puţin o echipă direct în grupele Champions' League (dacă nu tot campionatul!), când nu mai pridideau să calculeze toţi matematicienii fotbalului nostru şansele de a avea în semifinalele Europa League măcar un meci între echipe româneşti? Numai că după preliminarii, care şi ele s-au terminat niţeluş mai rău decât socotiserăm noi, a început în sfârşit şi competiţia propriu-zisă. A venit care va să zică momentul adevărului, în care, pe partea ailaltă de gazon nu se mai află pescari, contabili, frizeri, bancheri ori studenţi, ci chiar fotbalişti. Cu acest prilej, am putut constata pe viu că fotbaliştii lor sunt puţintel mai fotbalişti decât fotbaliştii noştri. Că ai noştri sunt buni, sunt extraordinari, sunt de-a dreptul fenomenali în campionatul intern ori în preliminarii când dau peste slovaci, feroezi, muntenegreni ori maximum polonezi, dar că fotbalul li se termină (de parcă n-ar fi fost!) atunci când văd nu neapărat nemţi, ci pe ucraineni. A fost o diferenţă atât de mare între ceea ce au prestat ai noştri, toţi, şi ceea ce jucau adversarii, încât e de-a dreptul absurd să te mai gândeşti la vreo calificare în tururile de primăvară. Asta ar însemna măcar locul 3 pentru Steaua şi 2 pentru Pandurii. Dar ce te faci când ipoteticul contracandidat al Stelei la acest loc, Schalke, îi dă 3 fără să clipească, iar cel pentru locul 2 al Pandurilor, Dnepr, dă numai o bucată, deşi merita pe puţin vreo 4? Nu, Steaua şi Pandurii n-au jucat „de la egal la egal” cu adversarele lor, ci au fost într-o netă şi dramatică inferioritate, ca joc, inclusiv în minutele în care tabela arăta 0-0