Primarul unui mare oras romanesc defileaza in uniforma de ofiter nazist si isi pune fiul adolescent sa marsaluiasca alaturi de el imbracat ca o ordonanta din Wehrmacht, amandoi avansand cu acel pas robotic al militarilor nazisti care a fost botezat "pasul gastei". Celor care nu inteleg de ce atata indignare pentru asta li se poate raspunde ca ei nu inteleg de fapt ce este "reprezentarea" si cum functioneaza o metafora. Daca s-ar fi deghizat in canibalul Hannibal Lecter din filmul "Tacerea mieilor", primarul ar fi ramas intre limitele reprezentarii. Mai precis, el ar fi fost atunci reprezentarea unei reprezentari, ecoul unei metafore. Nu este insa acelasi lucru sa te maschezi in Dracula si sa te deghizezi in ofiter nazist, chiar daca, cum spune dumnealui, inlaturase svastica de pe uniforma… sau, de fapt, avea numai o svastica mica… nu ca asta ar avea importanta. Justificandu-se astfel, primarul nu face decat sa-si agraveze cazul, intrucat arata ca a existat premeditare, ca gestul a fost indelung gandit (chiar daca deloc cugetat), premeditare vadita si din impecabilul pas de gasca pe care cei doi l-au executat pe fundalul
unui defileu de moda si care ne face sa ne inchipuim nenumaratele repetitii care au avut loc acasa: "Piciorul mai rigid, tati!… Gatuuul!… Barbia sus!".
La fel de grava este si nepasarea primarului in fata indignarii pe care a starnit-o (mai mult in strainatate decat in Romania, e drept). In asta el nu face decat sa reproduca o atitudine romaneasca pe care multi straini o gasesc schizoida: o fragilitate totala in fata ironiei dirijate spre noi, combinata cu o nepasare la fel de totala pentru sensibilitatea celorlalti, nepasare permanent vizibila in bancurile noastre cu subiect etnic, unde tinta o reprezinta toate celelalte natiuni si culturi, unde batjocorim hohotind tigani (puradei si pirande), evrei (Itic si strul, desigur, doar nu-i
