În primii ani de viaţă, eram nonconformist în mod naiv, fără să ştiu că sunt. Ca atâţia alţi copii, nu-mi doream decât să explorez lumea. Ceea ce şi făceam, de dimineaţa până seara. Puteam să mă uit, de exemplu, minute în şir, de aproape, la un bondar vărgat şi bâzâitor încurcat printre staminele unei flori, încercând să înţeleg ce face el acolo.

La fel, mă captiva spectacolul agitaţiei din ce ştie ce băltoacă de lângă râu, în care zoreau mormolocii în toate direcţiile, în timp ce pe suprafaţa apei păşeau graţioşi, fără să se ude, păianjeni cu picioare lungi. Mergeam cu gândul foarte departe (mă obseda, încă de la şase ani, iminenţa morţii şi visam evadări, împreună cu toţi ai mei, din lumea în care eram condamnaţi la moarte). Dar, în general, oamenii nu mă preocupau, aproape că nici nu-i vedeam, mă pasiona mai mult aprinderea unui foc sau capturarea unui fluture. Regulile făcute de oameni le înregistram, nediferenţiat, ca interdicţii. Nu le ţineam minte şi le încălcam cu candoare. Mi le aminteam doar când maturii se stropşeau la mine, dar nici atunci nu mă speriam, mai degrabă îmi venea să râd când îi vedeam – de jos în sus – strâmbându-se caraghiosmânioş i, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu stropi de salivă sărindu-le din gură.

Când am mai crescut, am început să mă opun sistematic interdicţiilor. La cincisprezece-şaisprezece ani eram deja un răzvrătit conştient de condiţia sa şi identificat ca răzvrătit de către cei din jur. Înalt şi puternic (foarte puternic, puteam să urc, cu o fată în braţe, colina pe care este construită cetatea lui Ştefan cel Mare), ars de soare, cu părul des mereu încâlcit de vânt, păream descins din imaginaţia lui Arthur Rimbaud. Scriam versuri, aveam elocvenţă şi umor, eram un lider de opinie printre cei de vârsta mea. Despre literatură ştiam mai multe decât propriii mei profesori de română. Era o joacă pentru mine să-i sfid