Peste o săptămână voi lua startul pentru a alerga al cincilea maraton din viaţa mea. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puţin. Mă antrenez de aproape trei ani şi îmi place. Am 41 de ani şi mă simt excelent. Sunt unul dintre cei care pot spune că sportul le-a schimbat viaţa. Înainte de prima cursă, am promis că dacă voi termina maratonul, mă voi opri imediat după linia de sosire şi voi săruta pământul. Am alergat primul maraton în octombrie 2007, la Budapesta. N-am mai avut puterea să sărut pământul. Eram epuizat, dar fericit. Simţeam că mor.
Niciodată nu m-am gândit, până în ianuarie 2007, că aş putea alerga 42,195 de kilometri. Aveam o sută de kilograme când am pornit în călătorie şi mi-am legat destinul de această cursă pentru că aveam nevoie să mă salvez. Simţeam că sănătatea mea se prăbuşeşte. Simţeam că voi fi doborât de stres şi de sedentarism. Simţeam că am şanse bune să devin o povară pentru cei la care ţin. Azi am 79 de kilograme şi alerg un kilometru în cinci minute.
Începutul, ca toate începuturile, a fost greu. Am renunţat de multe ori şi am luat-o de la zero. Am învăţat, pas cu pas, să iubesc alergarea şi efortul. Să nu mă las dărâmat şi să pot s-o iau mereu de la capăt. Nu poţi să progresezi fără să fii pasionat de ceea ce faci, iar pe mine mă pasionează alergarea. Vechii oameni au cucerit pământul prin alergare. Vânătorii preistorici fugeau sute de kilometri ca să doboare prada.
Triburile se deplasau câte 50 de kilometri zilnic. Civilizaţia actuală s-a născut din alergare. Am fugit din faţa pericolelor, am fugit ca să ne hrănim, am fugit ca să ne adăpostim de furtuni şi de ape. Am fugit mereu. Dar, undeva pe parcursul evoluţiei, am părăsit alergarea. Am descoperit scaunul şi ne-a plăcut atât de mult această invenţie încât nu ne-am mai ridicat din el. Am ajuns să petrecem câte nouă ore pe zi stând pe scaun. E greu
