După 20 octombrie, cu toate câte s-au întâmplat pe scena politică, probabilitatea unui nou apel către electorat, a unor alegeri anticipate, a crescut imens. Şi, se pare, ireversibil.
Instinctul autoconservării, nici măcar acesta, nu mai are nicio valoare pentru fauna politică. La vârful guvernării colective, versiune AIE-2, nici nu se mai poate, nici nu se mai doreşte.
S-a ajuns la starea în care sinuciderea politică le pare multora mai dulce decât supravieţuirea.
Ce va rămâne? În primul rând, remarcabilul „succes" de a se fi decimat speranţele (iluziile?) alegătorilor care văd în mod univoc salvarea sau măcar binele Republicii Moldova într-o autentică integrare europeană. Şi au votat în consecinţă pentru cei care promiteau aşa ceva.
O altă performanţă a guvernării este că nu a făcut până acum decât să creeze condiţii ideale ca să fie luată în derâdere, în dispreţ şi înjurături de către o opoziţie care, altminteri, ar fi trebuit cel puţin să se gândească, ruşinată, la reformare. Aşa încât, deja, corul celora care gustă tot mai mult înjurăturile opoziţiei la adresa guvernării se lărgeşte. Şi nu neapărat din contul simpatizanţilor PCRM.
Mai mult decât atât, reprezentanţi ai guvernării au ajuns ei înşişi să răspundă cu înjurături. La adresa proprie? La adresa situaţiunii? La adresa Republicii Moldova?
Partea curioasă este că pentru mulţi adevărata guvernare se identifică mai degrabă şi tot mai mult cu politicienii, oficialii de la Bruxelles, decât cu cei de pe malurile Bâcului. Oficialii europeni într-adevăr par deseori mai preocupaţi de binele cetăţenilor moldoveni decât liderii locali. Poate pentru că nu au interese meschine aici sau valori şi principii de utilizare locală.
Este aşteptată o nouă reconfigurare politică în Parlament şi în ţară? Mai curând e vorba de o nouă desfigurare a clasei politice. Cu perspective şi efecte m