- argument -

E greu să-mi dau seama de cînd anume datează primele mele amintiri legate de teatru. În decembrie 1989 aveam 12 ani. Probabil că am apucat, în comunism, cîteva ieşiri cu clasa la teatru. Am văzut – asta îmi amintesc – Pinocchio, Motanul încălţat şi Punguţa cu doi bani la Teatrul „Ion Creangă“ şi cîteva spectacole de animaţie la „Teatrul de marionete“ Ţăndărică. Şi cam atît. Îmi amintesc însă cum, adolescent fiind, de fiecare dată cînd mergeam la teatru mi se atrăgea atenţia că „nu mai e ca pe vremuri“, apoi eram imediat muştruluit că nu am văzut cutare şi cutare spectacol „mare“. Mă simţeam aproape vinovat pentru că îmi plăceau O trilogie antică a lui Andrei Şerban, Danaidele lui Silviu Purcărete, Richard al III-lea al lui Mihai Măniuţiu etc. Ceva mai tîrziu, cînd am început să urmăresc cronicile teatrale, am constatat că mai toate spectacolele erau evaluate (şi) în funcţie de cariera anterioară a regizorului, că mai toţi cronicarii încercau să găsească repere şi referinţe în trecut. Printre referinţe apăreau, invariabil, cîteva – aceleaşi – titluri de spectacole. Ca şi cum totul ar începe şi s-ar termina cu ele. Sînt spectacole-fenomen care continuă mult după ce afişele ce le anunţau au dispărut de pe ziduri. Sînt spectacole devenite legende. La succesul lor (de atunci şi de acum) au contribuit în primul rînd cei care le-au creat, dramaturgii, regizorii şi actorii, scenografii, compozitorii şi interpreţii. Dar şi cenzura a avut un rol: dacă n-ar fi existat cenzorii, probabil că nu s-ar fi dezvoltat nici acel incredibil simţ al textului, acele rafinamente interpretative, acele performanţe actoriceşti care s-o ocolească.

Pe de altă parte, nici un director de teatru nu ar fi îndrăznit să se prezinte în faţa reprezentanţilor Direcţiei Presei cu un spectacol în acelaşi timp prost şi subversiv. Spectacolul ar fi fost respins pe loc de cenzori