Pe parcursul primelor 14 ediţii ale Jocurilor Olimpice din perioada modernă, România a fost doar un participant timid, care reuşea să surprindă rar, ajungând sporadic pe a doua sau a treia treaptă a podiumului olimpic. Iosif Sîrbu şi tirul sportiv au adus prima mare performanţă a sportivilor români la Olimpiada, aurul de la Helsinki, în 1952.

Începând cu această victorie neaşteptată, sportivii români au început să se impună la nivelul competiţiilor internaţionale, iar în 1956, la Melbourne, România s-a clasat pe locul 9 în clasamentul naţiunilor pe medalii, depăşind ţări cu tradiţie ca Japonia, Franţa sau Finlanda.

Vârful de lance pentru campaniile de succes ale reprezentanţilor României în competiţiile internaţionale au fost, multă vreme, luptătorii români. Între 1961 şi 1985, aceştia au reuşit să obţină nu mai puţin de 14 titluri mondiale. Gheorghe Berceanu, Nicu Gingă sau Ştefan Rusu şi-au înscris de câte două ori chiar numele în lista celor mai buni din lume, iar echipa României a fost cea mai bună din Europa timp de trei ani.

În cadrul competiţiei supreme, Jocurile Olimpice, primul luptător român care a ridicat România pe cea mai înaltă treaptă a podiumului a fost Dumitru Pârvulescu.

Născut la Lugoj, în data de 14 iunie 1933, el a început să practice luptele greco-romane în paralel cu boxul de la o vârstă fragedă. Primul club la care a fost legitimat a fost "Vulturii" din Lugoj, după care a ajuns la Ştiinţa Bucureşti, unde a fost antrenat de Petrică Ioaniţescu. A trecut pe la Steagul Roşu Braşov, pentru a se stabilit definitiv la Steaua Bucureşti.

Debutul lui Pârvulescu în competiţiile internaţionale a avut loc în Berlinul de Est, în 1951, unde a încheiat pe locul secund. Prima apariţie la Olimpiada a fost la Helsinki, însă nu a avut acelaşi succes, el terminând pe locul nouă, după ce a înregistrat două înf