Cuvintele au neindoios consecinte, mai cu seama atunci cand sunt rostite de personalitati cu ambitii profetice. Cum ajung intelectuali de marca, spirite de o incontestabila subtilitate, sa imbratiseze doctrine situate la antipodul umanismului? Este problema rinocerizarii, a sacralizarii unui scop deliberat nebulos a carui atingere implica inevitabil recursul la mijloace abominabile, a orbirii voluntare, a nazuintei nesabuite spre o infaptuire a mileniului hic et nunc. Cum este posibila orbirea intelectualilor, cum se exercita magnetismul radicalismelor utopice, particulariste (fascismul) ori universaliste (comunismul)? Sunt aceste intrebari perfect legitime ridicate de François Furet in Le passé d’une illusion, reluate de Monica Lovinescu in eseurile sale (exemplare exercitii de gandire politica, multe stranse in volumul Etica neuitarii aparut la Humanitas in 2008).
Despre Sartre a scris Leszek Kolakowski in volumul al III-lea, Prabusirea, din magistrala sa trilogie Principalele curente ale marxismului (trad. rom. de S. C. Dragan, Curtea Veche, 2010). Recomand aici trilogia tuturor celor interesati de rolul ideilor in istorie, de destinul marxismului, de relatia dintre marxism, leninism, stalinism si alte orientari din acest univers doctrinar, de convertirea utopiei in practici terorist-totalitare, dar si de aventura revizionismului marxist in anii 60 si rolul acestui curent in dezintegrarea monolitului dogmatic. Iata un pasaj dedicat lui Sartre (subiect lansat pe contributors de articolul lui Cristian Bratu, el insusi o adancire a tematicii propusa mai devreme de Matei Visniec plecand de la Céline):
Fiind incredintat ca partidul comunist reprezinta aspiratiile proletariatului, Sartre nu doar s-a aliat o vreme cu comunismul politic, dar a si aclamat Uniunea Sovietica, in ultima faza a stalinismului drept cea mai mare speranta de eliberare a umanitat
