Dacă n-aţi citit încă Le Monde Diplomatique pe ianuarie, fugiţi repede la chioşc, prefaceţi-vă că staţi la coadă şi prindeţi momentul potrivit ca să i-o smulgeţi din mână unui snob de corporatist care a platit pe ea cu lejeritate vreo 16 lei (huoooo!!!). Merită, credeţi-mă.

După ce treci de paginile cu Tunisia, Algeria şi Maroc – o veche obsesie franţuzească greu de înţeles pentru cetăţenii unei ţări ce n-a fost niciodata  imperialistă – dai peste un articol absolut savuros. E vorba, cum probabil că aproape v-aţi prins, despre sfânta alianţă (ex)comunistă între intelectuali şi proletariatul sindicalizat. Cică-se alianţa asta ar fi grav ameninţată de corporatism şi de relativ nou descoperita găselniţă franţuzească – să fie la ei, acolo, că la noi a fost deja – a “apropierii dintre învăţământul universitar şi “producţie”, mai precis piaţa forţei de muncă.

E vorba despre articolul lui Pierre Rimbert, La penseé critique dans l’enclos universitaire.  Făcând o analiză a foarte recentelor mişcări sindicale din Franţa, prin comparaţie cu altele, de la ’68 încoace, autorul constată că reforma universitară l-a transformat pe “intelectualul critic” (sau cum i-am zice noi pe Dâmboviţa, militant) în “analist de bigudiuri”. Mai precis, l-a exterminat de-a dreptul, prin înfeudare la corporatism, îndepărtându-l concomitent de acea formă specific franţuzească de sindicalism ce îl făcea atât de ok pe Bourdieu în rolul de sfătuitor/susţinător al lui José Bové. Problema e gravă, crede Pierre Rimbert, deoarece lipseşte mişcarea sindicală de posibilitatea de a transforma orice nesănătoasă, dar romantică, belle şi mai ales interminabilă grevă – tot pe specific franţuzesc – într-o veritabilă revoluţie. Prin subordonarea universităţilor franţuzeşti, a căror tradiţie de  libertate intelectuală se origina până de curând în spiritul şaizecioptist, către marile corporaţii ce dau