Dacă acum 30 de ani am fi făcut un exerciţiu de imaginaţie şi ne-am fi gândit că-i vom învinge pe ruşi, în anul de graţie 2009, la un turneu final de handbal masculin, eram cu siguranţă Dacă acum 30 de ani am fi făcut un exerciţiu de imaginaţie şi ne-am fi gândit că-i vom învinge pe ruşi, în anul de graţie 2009, la un turneu final de handbal masculin, eram cu siguranţă entuziaşti. Probabil mulţi dintre noi vedeau şi credeau acest vis realizabil. Scor acum câteva zile în Croaţia: 42-38 cu Rusia, dar niciodată nu ne-ar fi trecut prin cap ca această partidă să se joace pentru locurile 15-16. Ar fi fost un coşmar!

De asemenea, nu ne închipuiam că nu vom putea învinge nicio echipă europeană până la meciul cu Rusia. Am „bubuit” doar Australia, Argentina, Cuba şi Kuwait, ţări care au descoperit handbalul când noi prindeam gustul gumei Turbo şi al mineriadelor din ‘90. Pe francezi i-am învăţat handbal, iar ei ne predau acum spectacol, în timp ce slovacii şi spaniolii ne-au luat-o cu mult înainte. La handbal, dar, din păcate, şi la multe altele.

Ca şi în alt sport mai mult mediatizat, ne mulţumim cu puţin. Cu foarte puţin. „Ne-am calificat la un turneu final după 14 ani, oricum e un pas înainte. Nu trebuie să fim dezamăgiţi”, se destăinuiau ziariştilor mai mulţi oficiali pentru a scuza jocul sub orice critică al tricolorilor. E ca şi cum ai ajunge pe cel mai înalt pisc, atunci când am fost campioni mondiali, am căzut într-o mare prăpastie, iar acum ne-am ridicat de la pământ şi facem primii paşi. Şi credem că suntem în progres, dar noi suntem departe de elită, de performanţă, de rezultate, dar mai ales de valoarea cu care ne mândream altădată.

De ce? Sunt mii de explicaţii, sute de argumente şi câteva zeci de scuze. Baza de selecţie şi lipsa sălilor şi a banilor - se aud cel mai des în timpan. Dar vorbeşte cineva de slaba pregătire a