Vasile Ernu are o încredere în stat de-a dreptul înduioşătoare. Într-un fel bizar, aduce aminte de un citat pe care-l colportează Tennessee Williams în memoriile lui – „Marii bogătaşi au o încredere înduioşătoare în eficacitatea sumelor mici“. Într-un text foarte amplu, publicat pe site-ul http://voxpublica.realitatea.net şi intitulat Manifestul cărţii, Ernu încearcă să-şi consolideze nu doar reputaţia de om de stînga şi critic al capitalismului de toate felurile, ci şi statutul de „intelectual controversat“, atacînd cu virulenţă toate nivelurile producţiei şi ale distribuţiei de carte. Ceea ce propune el e o analiză globalistă (şi surprinzător de impresionistă pentru cineva cu experienţă editorială, atît într-o editură de nişă – Idea –, cît şi într-una foarte mare – Polirom) a publicării de carte, a distribuţiei ei, a marketingului, a presei culturale, a copyrightului, a statutului scriitorului, traducerii, bibliotecilor şi a cam tot ce-şi poate imagina cineva că înseamnă circuitul cărţii în natură, la suprafaţă (prin asta înţelegînd că Ernu nu vorbeşte despre traducătorii în română, despre procesul redactării şi „criza“ lui şi alte chestiuni de bucătărie care, probabil, nu sînt de interes public). Întîi şi-ntîi, în acest amestec complex, în care singurul numitor comun e omagiul implicării statului în tot şi-n toate, există o eroare de informaţie flagrantă ce se cere corectată. Ernu cere ca mediile de stocare (harduri externe, stick-uri etc.) „să fie taxate, taxe din care să fie plătiţi creatorii, după criterii foarte clare“. Autorul nu ştie, deci, că, legal, stocarea nu poate fi taxată aşa cum doreşte el şi în favoarea scriitorilor, de vreme ce materialele stocate sînt în egală măsură (eu aş zice preponderent) de imagine şi sunet, cîtă vreme instrumentele de multiplicare (xerox, scannere, multifuncţionale etc.), tocmai pentru că presupun un proces de copiere