În 1997, la cea de a 50-a aniversare a Festivalului de la Cannes, 27 dintre deţinătorii trofeului suprem, rugaţi să-l numească pe cel căruia i s-ar cuveni La Palme des Palme d’Or, s-au gândit la acelaşi nume: Ingmar Bergman. Era, desigur, un omagiu, dar şi recunoaşterea uneia dintre nu puţinele erori de care nici un mare festival nu este scutit. Îmi amintesc că cineastul adăugase mesajului său de mulţumire încă un text, evocarea primei sale amintiri despre Cannes, din 1949: o dragoste fulgerătoare pentru o tânără cunoscută întâmplător.

„Astăzi sunt un om bătrân – scria atunci - retras pe o mică insulă, aruncată într-o mare neliniştită. Realitatea pe care, prin jocurile morţii şi ale vieţii din filmele mele am ocolit-o multă vreme, m-a ajuns din urmă, m-a cufundat în timiditate şi în tăcere. Numai dragostea mea pentru Maria Tereza a rămas aceeaşi.” Nu ştiu de ce, dar am înlocuit numele fetei şi a ieşit: „Numai dragostea mea pentru cinema a rămas aceeaşi”. În ciuda nenumăratelor sale declaraţii de despărţire, a refuzului de a mai călca pe un alt platou decât cel al televiziunii.

Astăzi, când odată cu plecarea lui Ingmar Bergman, la 89 de ani, dispare un artist fundamental al secolului XX, în ale cărui filme bântuie duhul lui Kierkegaard, Kafka, nu se poate să nu ne gândim că numai dragostea, oricât de chinuitoare a fost ea, i-a dat, în cele din urmă, fie şi nemărturisit, un răspuns obsesivei îndoieli: „Merită, oare, să-ţi legi viaţa de cinematograf”? Merită, atâta vreme cât arta poate fi o consolare pentru ceea ce îndurăm în viaţă. Creaţia lui Bergman (Noaptea saltimbancilor, A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Izvorul fecioarei, Tăcerea, Persona, Ora lupului, Fanny şi Alexander, În prezenţa unui clovn) conduce către o astfel de idee. Mereu contrazis în aspiraţia sa spre puritate de contactul cu lumea, creaţie imperfectă, marcată de păcat, omul nu rămâne