Aproape două sute de năpăstuiţi ai sorţii încearcă să supravieţuiască, lipsiţi de cele mai elementare atribute ale civilizaţiei. Deşi sunt la o aruncătură de băţ de oraş, îşi duc traiul chinuit în barăci sau căsuţe din chirpici, fără electricitate sau apă potabilă şi mai ales fără să-i pese cuiva de ei. România. Anul 2009. La nici un kilometru distanţă de cele două hypermarketuri aflate la marginea Galaţiului câteva zeci de oameni trăiesc într-o sărăcie greu de descris.

 Dacă îi întrebi, nici măcar nu ştiu cum se numeşte locul pe care l-au „colonizat” şi deci, ce adresă ar putea avea. Îi spun pur şi simplu simplu: „Cartierul nimănui”.

La marginea  societăţii

Poveştile celor care locuiesc acolo sunt ale unor oameni pe care societatea i-a marginalizat la propriu.

 În general fără loc de muncă, fără o sursă de venit constantă, singurul lor mijloc de subzistenţă îl reprezintă pescuitul.

 Cei mai „avuţi” dintre ei au bărci şi undiţe. Majoritatea celor din „cartierul numănui” locuieşte în barăci, asezate ordonat, cu alei, vara prăfoase şi toamna şi iarna noroioase.

Şi pentru că sunt departe de tot ce înseamnă civilizaţie, şi-au făcut un mic magazin, ca să nu mai urce dealul după o pâine, o bere sau un rachiu. Despre mers la supermarket nici nu poate fi vorba, chit că e aproape.

 Unul dintre membrii acestei comunităţi semiprimitive este Ion Caruz. Trecut de 45 de ani, în 2001, bărbatul şi-a găsit un refugiu în „Cartierul nimănui”, după ce nu şi-a mai putut plătit întreţinerea apartamentului său din Galaţi.

  „Din peşte nu îmi mai scot câştigul. Am să pierd apartamentul, că m-au dat vecinii în judecată. N-am mai plătit întreţinerea de vreo şapte ani. Am mai mult de o sută de milioane datorie şi aici vorbesc numai de întreţinere” , povesteşte nea’ Ion.

@