Mama spunea mereu că în viaţă trebuie să fii cineva. Mama rostea vocala a cu un ton mai sus, lungind-o ca atunci când te-ai rupt de restul lumii şi ţi-ai luat zborul. În copilărie, cuvântul cineva, aşa cum era rostit de mama, mă ducea cu gândul la o plecare. Ca să ajungi cineva, trebuia să pleci din cartier. Dovadă că nimeni nu era cineva în cartier.
Uneori mama venea cu precizare: cutare ajunsese cineva în Bucureşti. O singură dată mama a pomenit de unul, Brâncuşi, care ajunsese cineva la Paris. Şi tot numai o dată l-a lungit pe a, clătinând din cap, ca după ceva ce de acum zbura şi încă sus de tot. Până a afla cine-i Brâncuşi, în mintea mea numele era asociat cu imaginea unui aeroplan alb pe care-l zăreai ca un punct, undeva, în depărtări, şi numai dacă te îndreptai cu faţa spre Paris.
Mama nu mi-a spus cum îţi dai seama că ai ajuns cineva. Şi nici pe la ce vârstă. Ani mulţi m-a consumat ideea că nu fac destul ca să fiu şi eu cineva, iar după ce m-am adunat definitiv în Bucureşti m-a apăsat grija de a pricepe ce făcuseră atât de deosebit persoanele despre care se spunea că sunt cineva în profesiile lor. Fără să mă şi lămuresc. Cu vreo trei din cei despre care ştiam că ajunseseră cineva în Bucureşti, în anii în care pierdeam timpul în întrecerile pentru primul loc într-un târg, am devenit în timpul facultăţii coleg de birou într-o redacţie. În facultate erau destui profesori, care de departe păreau să fie cineva. Însă după ce-i cunoşteai de aproape îţi corectai părerile. Erau nişte nimeni urcaţi prin tupeu şi abuz în rosturi în care ar fi fost să predea alţii. Adevăraţii cineva. Cunoscându-i mai bine pe cei trei cineva din redacţie, mi-am dat seama că nu-i suficient să ajungi cineva. Că poţi fi cineva, fără ca asta să însemne şi o chestiune de merit. Simţeam că există o ieşire din situaţie, una prin raportare la lumea în care ajunse
