Democratia noastra are, asadar, temelie taraneasca. Boierii au fost utili cat au purtat sabia, dar mai apoi au devenit inutili, odata cu prabusirea independentei. Nicolae Iorga e omniprezent. Sunt anii lui de glorie. Tine conferinte pretutindeni, indeamna la responsabilitate si intelepciune. Stie sa puna accentul acolo unde trebuie. Cunoaste mai bine decat oricine ca Romania Mare are nevoie de randuieli noi, de oameni si idei noi. Razboiul a devoalat in chip tragic slabiciunile Romaniei vechi: politicianismul, intarzierea nepermisa a reformelor, slabiciunea institutiilor. Am mai auzit acest refren. Si-l vom mai auzi. Dar niciodata nu a sunat mai responsabil decat atunci, dupa Reintregire. Niciodata nu s-au rostit adevaruri mai cutremuratoare, intr-un mod atat de hotarat. In unele am reusit, dar in altele am ratat tinta, fapt ce avea sa ne conduca intr-o alta fundatura, la sfarsitul ciclului interbelic. Putini oameni s-au bucurat de atata incredere, precum Nicolae Iorga. Energia lui vulcanica parea inepuizabila, inteligenta lui, inegalabila, pertinenta ideilor lui, unica. Contemporanii i-au construit piedestalul de apostol al neamului, incepand cu 1907. In anii interbelici va dezamagi si el, pe unii si pe altii, va starni patimi si dorinta de razbunare. Pe nimeni nu a lasat indiferent savantul, niciodata. Cuprinde maestru patria in cuvantul lui, cu idealurile, cu suferintele, cu neimplinirile ei. Prinde in imagini plastice poporul roman de pretutindeni si din totdeauna. Il inspira si-i defineste noi trepte de nazuinta. Verbul lui nu are egal in spatiul public romanesc. Toti oratorii, inclusiv cei ilustri, precum N. Filipescu ori Tache Ionescu, par prafuiti in raport cu bogatia de idei, cugetari si sentimente ale savantului. Iar compatriotii din coltul de Moldova de unde si-a luat zborul nu precupetesc nici un efort ca sa-i arate pretuire si sa-l urmeze in toate. In zi