De stînga, în bucătărie Mă nimerisem la o mini-coadă la un chioşc unde se vînd reviste şi ţigări. Alături, pe un postament scund din ciment, mai mulţi muncitori – zugravi, după tricourile lălîi albite – mîncau direct de pe hîrtiile cu care fuseseră împachetate în magazin nişte salamuri asudate şi celebrul parizer. Pîinea era vizibil extrem de proaspătă, coaja crocantă, aurie şi lucioasă. M-oi fi uitat cu poftăciune, pentru că unul dintre ei mi-a întins o bucăţică peste care era aşezată o felie de parizer. Am luat, am mulţumit, am muşcat şi mi-am cerut revistele şi ţigările cu gura plină. OK, nu s-a întîmplat aşa. Nimeni nu mi-a oferit nimic.
Dar dacă s-ar fi întîmplat, ar fi fost una dintre cele mai gustoase îmbucături din ultima vreme. Mai exact, de cînd au început să se găsească prin supermarketuri aşa-numitele Wasa – un soi de biscuiţi din grîu integral, tari, dietetici, cam de forma unei plăci mai mici de faianţă. Ar fi fost cea mai gustoasă îmbucătură de cînd am început să mă gîndesc la siluetă. Ar fi fost cea mai gustoasă îmbucătură de cînd am început să creştem prin balcoane şi prin mici grădini de oraş oregano, salvie, mentă şi chives (un fel de ceapă verde, mai subţirică). Mă gîndesc că, oricîte sofisticăreli aş mînca şi aş găti, apetitul proletar pentru mîncarea frustă, adeseori proastă şi de origini dubioase nu mă va părăsi niciodată. M-aş contopi probabil perfect cu diverşi tineri occidentali care văd un sport extrem în a mînca burtă de vită sau măduvă din oase. Numai că, în sens invers snobismului lor şi atitudinii în general cool care îi împinge spre asemenea vitejii culinare, la mine ar fi pur şi simplu vorba de obişnuinţă. Obişnuinţă de copil crescut în Sud, în anii ’80, în România.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp
Acum ceva ani mă pregăteam să mă întorc în România după o
