Marţi. 20 august. Afară sunt peste 30 de grade, deşi e trecut de ora 18.00. O burtieră galbenă ale cărei margini ies întotdeauna din suprafaţa ecranului anunţă: „Costică Ştefănescu a murit”.

În presă, oamenii nu prea încetează din viaţă şi nici nu se sting. Pentru noi, jurnaliştii, repede, la foc automat, oamenii mor ca să ne indexăm în Google. A murit marele fotbalist!, s-a anunţat isteric în redacţie. Deschidere de ziar. Schimbăm tot. S-a sinucis! La Spitalul Militar!

Priponiţi de gardul jegos al spitalului încercăm să înţelegem cum de a fost posibil. Era bolnav? Da! Era bolnav rău? Da! S-a aruncat de la etajul 5. Care e etajul cinci? Care e corpul de spital? Apare prima maşină neagră, un fel de limuzină spre care ne îmbulzim toţi.

Noi, ca ziarişti, avem pretenţia ca oamenii pe care îi urmărim să fie la nivelul aşteptărilor noastre. Am fi fost înnebuniţi dacă apropiaţii lui Costică Ştefănescu s-ar fi dat jos dintr-o Dacie 1300. Cu lacrimi în ochi spun mai întâi că nu vor să facă nicio declaraţie. Pe urmă se aşază lângă noi.

Fostul fundaş nu se mai putea hrăni singur

„Nu vor să ne spună nimic. Cică nu suntem familie. Suntem prieteni!”, îndrugă mai mult pentru sine proprietarul automobilului de lux. Savin Ungureanu spune că Ştefănescu era cel mai bun prieten al lui. Venise să îl viziteze pur şi simplu.

„Era internat de duminică seara. Şi ieri am venit la el. Se simţea din ce în ce mai rău. Nu se mai putea hrăni singur. Slăbise trei kilograme doar în ultima lună”, povesteşte prietenul fundaşului. „Ce boală avea?”, „Cum s-a întâmplat?” şi eternul „Cum vă simţiţi?” au fost singurele întrebări pe care noi, ca jurnalişti, le-am putut articula.

Dar omul a spus în continuare povestea aşa cum o ştia el. Fără să ţină neapărat seama de noi. Ca şi cum dacă ar fi vorbit continuu despre prietenul lui care a căzut 20 de metri în gol l-ar