Talciocul e un loc încărcat de tristeţi. Pentru mulţimea de gură cască, el poate fi un loc de delectare. Pentru romanticii întârziaţi, talciocul e un pretext de reverie paseistă. Lumea pestriţă de negustori mărunţi, etalându-şi în devălmăşie mărfurile dezmembrate, poate să pară un loc de socializare.
Am văzut talciocuri şi în alte colţuri de lume. În Italia, ele etalează întreaga forfotă veselă mediteraneană. Italienii îşi vând nimicurile cu o dezinvoltură de comedieni, pe acorduri de canţonetă, de parcă a lor ar fi întreg universul. Prin Nordul protestant, talciocurile se improvizează prin pieţe elegante, în care oameni discreţi şi onorabili negociază calm şi fără gesturi, de parcă ar asista la un concert de Sibelius. În Africa de Sud, la Cape Town, am văzut un talcioc întins pe mai mulţi kilometri, chiar pe malul oceanului. Negri şi albi, într-o frăţietate până mai ieri imposibilă, vindeau şi cumpărau de toate. Un adevărat vacarm în care nu mi-a fost greu să identific şi români. Erau uşor jenaţi - doar nu făcuseră asta acasă - şi mi-au mărturisit că indiferent de starea lor nu ar mai reveni pe meleagurile mioritice. M-am întristat. Să ajungi la capătul Pământului în căutarea unui trai mai bun şi să fii nevoit să vinzi nimicuri pentru a supravieţui!
Intrarea noastră în talciocul postdecembrist a fost abruptă şi dureroasă. Nu avem cultura bazarului ori a talciocului, precum vecinii orientali. Atâtea câte sunt, talciocurile noastre sunt pitite, improvizate şi invariabil triste. În vechiul regim, ele aproape dispăruseră. Oficialii nu doreau să etaleze realitatea României sărmane. Tranziţia a sărăcit până la umilinţă categorii întregi de oameni. Tsunamiul sărăciei şi al disperării a invadat România. Oameni până mai ieri onorabili au fost deposedaţi de bunuri şi speranţe, târându-şi existenţa prin talciocuri mizerabile. Iată de ce, pentru mine nu prevaleaz
