Decizia austriecilor de a lăsa subsidiarele băncilor să se descurce pe cont propriu în ţările în care s-au extins, închide de facto discuţia privind mărimea deficitului bugetar pe care România şi-l poate permite. Austeritatea nu mai este o opţiune politică, o alegere între alternative, ci singura posibilitate.Nu mai este demult un secret pentru nimeni faptul că în decursul anilor ce au precedat debutul manifestării crizei economice mondiale la noi, finanţarea deficitului bugetar s-a făcut cu preponderenţă de pe piaţa internă.

Împrumuturile statului la bănci, sintetizate de indicatorul creditului guvernamental, au sporit cu o viteză nemaiîntâlnită, în vreme ce finanţarea destinată companiilor şi populaţiei a cunoscut în cel mai fericit caz o cvasi-stagnare. Acest raliu nu putea avea decât un deznodământ, iar acela îl vom vedea în curând grăbit de dificultăţile cu care se confruntă sistemul bancar.

Tăierea ombilicului între băncile mamă şi fiicele din România marchează finalul înţelegerii de la Viena, prin care grupurile financiar-bancare dominante de pe piaţa autohtonă încheiau acel gentlemen s agreement bazat pe înţelegerea că statul şi băncile se aflau în aceeaşi barcă. Atâta timp cât înţelegerea a funcţionat barca s-a putut menţine pe linia de plutire. Se pare însă că nimeni nu a anticipat cât de mult se va prelungi criza, cât de gravă va deveni ea sau că va eroda atât de drastic însăşi inima sistemului bancar European. Ca urmare, de la înţelegerea între domni, s-a ajuns la fiecare pentru el. În aceste condiţii s-a produs apelul la fair-play al preşedintelui Traian Băsescu “Mesajul meu e ca ati obtinut profituri uriase, iar daca va veti pregati sa lasati economia romaneasca fara finantare in timp de criza va fi un act lipsit de fair-play in relatia cu Romania.Nu cred ca vom fi pusi, noi tarile care am venit mai tarziu in UE, sa platim factura”.Greu d