Nici spionajul nu mai e ce-a fost odată! Lumea asta nu mai este populată de super-eroi de tipul lui Sorge sau Philby, capabili să întoarcă cursul istoriei! Sfârşitul războiului rece a însemnat, practic, şi sfârşitul spionajului. Ce să mai ascunzi, în era informaţională, de ochii omniprezenţi ai sateliţilor? De ce să mai scri scrisori cu micropuncte când internetul poate transmite instantaneu, orice, oriunde? Cred, mai degrabă, că în ziua de azi spionajul a devenit un fel de joc de salon pe care domni bine îmbrăcaţi şi cu calificări oficiale îl joacă doar ca să întreţină aparenţele liberei concurenţe.
Cu vreun an în urmă contraspionii noştri l-au dibuit pe un sergent de armată, Floricel pe numele mare, care-i dădea nu ştiu ce dischete unui bulgar care, la rândul lui, le dădea unui ucrainian. M-am întrebat ce secrete militare ar fi putut vinde Floricel al nostru, şi pe cine ar fi interesat acestea – mai precis halul în care a ajuns armata şi slujbaşii săi, sancţionaţi acum degeaba şi cu un sfert din salariu? Sau ce ar fi putut să afle Floricel din ceea ce deja ştim toţi cei interesaţi? Dar jocu-i joc şi el merge înainte.
Deunăzi, ruşii l-au umflat pe unul de-al nostru, diplomat la ambasada din Moscova. Nici nu cred că le-a fost prea greu, pentru că se ştie că asta fac diplomaţii: adună informaţii la adăpostul imunităţii diplomatice. Cel mai simplu este să le culeagă de prin ziare – iar informaţiile noastre externe au o solidă tradiţie în acest sens. Unii, ca Grecu, se complică însă, şi încearcă să tragă de limbă pe câte unul pe care li-l pune pe tavă chiar poliţia rusească. Nimic nou sub soarele spionajului, din acest tur-retur la distanţă. Doar faptul că, în ciuda uzanţelor, de data asta au făcut şi ruşii tam-tam, transformând capturarea lui Grecu într-un veritabil reality-show. Nimeni nu s-a emoţionat prea tare, pentru că se ştie cum merg lucrurile: voi