TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI FASCINAŢIA MOŢIUNII

La prima vedere, perseverenţa cu care Opoziţia se agaţă de ideea moţiunilor - de cenzură sau ordinare - poate să pară donchişotescă, dacă nu chiar pierdere de timp. Cu motivaţia că în timp ce pachete de legi indispensabile mai bunului mers al tranziţiei şi reuşitei reformei zac, acoperindu-se de praful vorbăriei şi al demagogiei se pierde timp preţios cu acuze şi contraacuze. Privită mai atent, această frământare are o semnificaţie mai complexă. Amintiţi-vă că în timpul primului parlament - cel scurt - nu a fost niciodată vorba despre vreo moţiune. Iniţiativa - şocantă pentru mulţi - a dlui Raţiu, de a cere, la un moment dat, demisia guvernului Roman a stârnit nedumerire. Antrenat la şcoala democraţiei occidentale, dl Raţiu şi-a explicat gestul într-un mod logic: ţelul Opoziţiei este să atace şi să încerce să înlăture Puterea de la putere, pentru a-i lua locul. Chiar dacă cererea sa nu avea şanse de reuşită, dat fiind dezechilibrul flagrant de forţe din Parlament, dl Raţiu îşi făcea datoria de opozant.

Actualul parlament, în care partidul de guvernământ minoritar şi-a asigurat guvernarea prin alianţe politice, prezintă tabloul unui dezechilibru incomparabil mai mic. Precum şi acela al unor alianţe fragile pe care orice şoc le-ar putea dezagrega. Opoziţia de astăzi a înţeles acest lucru şi asalturile sale periodice vizează un moment de slăbiciune sau de necoordonare a "aliaţilor" pentru a-i pune în minoritate şi a produce căderea unui guvern despre care consideră că nu reprezintă opţiunile adevăratei majorităţi. În succesiunea moţiunilor de până acum, aceasta părea a avea cele mai mari şanse, pe fondul unei efervescenţe protestatare sociale, specifică lunii şi al unui impas economic real, adâncit de câteva măsuri radicale ce nu concordă cu culoarea actualului regim. Calculul politic nu merge însă mai departe d