Trebuie să recunoaştem că noi, jurnaliştii, ne citim între noi. Nu numai pentru că e o meteahnă veche în lumea intelectuală românească, nu numai pentru că regulile profesiunii o cer (la vivat concurenţa, să poftească, dacă le dă mîna...), dar şi pentru că, aşa cum "cărţile se fac din cărţi", ştirile se fac din ştiri. Realizatorii de talk-show-uri serale îşi iau subiectele şi colaboratorii din ziarele de dimineaţă, iar cotidienele de a doua zi se inspiră, la rîndul lor, din ce a spus politicianul X sau sindicalistul Y la emisiunea de azi-noapte. Dar aceasta este o lectură profesională care, dintr-un motiv sau altul, contribuie la un fel de "circuit al mass-media în societate", lăsînd adesea pe de lături biata realitate şi construind, din vorbe şi obsesii, istorii mişcătoare ale tranziţiei româneşti. De ce citeşte însă românul mediu ziarele? În alte ţări există studii detaliate asupra publicului şi asupra motivaţiilor de lectură, necesare în primul rînd editorilor şi jurnaliştilor. Noi ne bazăm în continuare pe sfînta intuiţiune. În orice caz, experienţa ne arată că, în 1990-1991, românii citeau ziarele mai ales pentru a se identifica ideologic cu o parte sau cu alta a scenei politice aflate în plină constituire. Poate că acum ni se pare caraghios, dar să ne amintim că atunci a alege între România liberă şi Azi era o problemă de identitate socială, un "paşaport" pentru democraţie sau, dimpotrivă, un certificat de nostalgic al vechiului sistem. Acum lucrurile s-au schimbat mult şi o astfel de polarizare simplistă nu mai e posibilă. Ideologia persistă însă în alte forme: fie s-a transferat asupra televiziunilor (în timpul mineriadelor de la începutul anului sau al bombardamentelor din Kosovo s-a observat limpede "balansul" între Antena 1 şi PRO TV), fie funcţionează mai subtil. Editorialele sînt citite, de pildă, întotdeauna, cu parapon ideologic, ca să vedem cum