Soluţia la problema românească e atât de aproape, atât de evidentă, încât pare imposibilă, tocmai prin normalitatea ei.
În perioada sărbătorilor ne-am strâns laolaltă toţi prietenii de care vorbeam în articolul trecut şi am pus ţara la cale, vorba poetului, „din cuţite şi pahară". O discuţie relaxată, o zi frumoasă de iarnă şi nişte bucate ca la mama acasă au desluşit o mie de idei confuze. Liderul întrebărilor şi răspunsurilor a fost doctorul. A început abrupt, întrebându-ne de ce viaţa social-politică a niciunei ţări nu ia forma relaţiilor interumane. Contract, cuvânt de onoare, răspundere, refuz sau acceptare. „Am un pacient care a venit de la alt doctor. Nu că aş fi eu mai cu moţ, dar are o maladie nespecifică, la care, dacă întrebi zece specialişti, obţii şapte răspunsuri diferite şi trei tratamente în răspăr.
De-ar fi urmat cursul politicii româneşti, probabil că ar fi scăpat de tratamentul greşit abia după patru ani, iar eu aş fi fost chemat să-l vindec la parastasul de patruzeci de zile. În viaţa reală, bolnavul a ales bazându-se exclusiv pe experienţa lui. Asta i-a salvat viaţa. Dacă tratamentul X nu dă rezultate, mă îndrept către Y. Altfel, noi, doctorii, am fi mai degrabă ciocli decât vindecători. Trebuie să existe un mijloc să opresc un guvernant, un funcţionar, un judecător să-mi facă rău cu sau fără voie."
Am replicat că, în cazul mulţimilor, a lua astfel de decizii ar fi ori stagnare, ori haos. Mai rău ca-n Italia anilor '70. Vin ai noştri, pleacă-ai noştri, cetăţenii trag ca proştii... Masele se mişcă lent, schimbarea unei decizii nu se petrece de azi pe mâine... „O fi, dar, spune-mi, în campania electorală, nu se fac promisiuni? Nu se prezintă programe? Nu se găsesc fonduri şi soluţii?" Am râs: „Ce-şti copil?" „Dar dacă - a continuat el - cei care câştigă alegerile ar fi obligaţi, prin Constituţie, să-şi îndeplinească programul