Daniel Sandru Am convingerea ca nimic nu i-a suparat mai tare pe toti cei care detin diverse demnitati la nivelul statului roman - atunci cand, cu biciusca de la Bruxelles pe spatele lor, parlamentarii au votat legile transparentei - decat obligatia de a-si face publice averile. Multa vreme, e drept, reprezentantii legislativi ai romanilor s-au opus cu inversunare unui astfel de afront de inspiratie europeana, adus lor si celorlalti invatati sa doseasca, plini de gratie, ceea ce au acumulat prin folosirea functiei si infigerea bratelor pan' la coate in banul public. S-au dat de ceasul mortii, au invocat statutul lor special (uitand ca n-au fost destinati sa ocupe functiile respective, ci votati de cetatenii obisnuiti si ca, prin urmare, sunt, macar de jure, servantii acestora), au cautat sa ciunteasca ce se mai putea din proiectul legislativ, n-au gasit cvorum, in fine, au scos din dotare cam toate tertipurile la care puteau si aveau "datoria" sa recurga, intru linistea lor in Romania tranzitiei.
Pana la urma insa, cum spuneam, pachetul legislativ al transparentei, extrem de important in contextul democratizarii institutionale, a devenit, cel putin formal, o realitate. Gratie acestuia, alesii, de la presedinte, parlamentari, primari si pana la membrii legislativelor locale sunt obligati sa-si innoiasca, periodic, declaratiile de avere. Vazand ca n-au incotro si ca trebuie sa impartaseasca naturala si netarmurita lor arghirofilie cu publicul, ca trebuie deci sa o scoata la vedere, demnitarii nostri au incetat, paradoxal, sa tremure de frica aratarii cu degetul si a pierderii voturilor. Si-au revenit la starea lor preferata, aceea de nesimtire crasa. Numai astfel putem intelege cum, de la un an la altul, conturile le cresc, vilele se inmultesc, operele de arta, ceasurile unicat, masinile de epoca si casele prin strainataturi asijderea, si asta, dupa
