Una dintre speciile naţionalismului postcomunist din România a avut drept obiect relaţia cu Moldova şi s-a exprimat sub forma proiectului unirii României cu tînărul stat de la Est. Naţionalismul pro-moldovenesc s-a deosebit de cel antimaghiar. Acesta din urmă a fost exclusivist, agresiv şi intolerant. Dimpotrivă, pasiunea pentru Chişinău presupunea includerea (şi nu excluderea), refuzul oricărei violenţe (mergînd de la lirica podului de flori la ideea unei uniuni paşnice, după model german) şi toleranţa (evocată foarte sugestiv de retorica "fraţilor de peste Prut"). Ca şi naţionalismul antimaghiar, şi cel promoldav a fost un eşec. Acest "eşec" are două chipuri distincte. Cei care făceau din agresivitatea anti-maghiară principiul fundamental al politicii lor au devenit nefrecventabili în politica românească. În schimb, pasiunea unionistă a dispărut ca obiect politic. Deşi, în anii din urmă, ambele forme de naţionalism ocupă un loc minor în imaginarul public românesc, nu trebuie să uităm ce efecte au produs ele asupra corpului politic din România. Temerii de asimilare a maghiarilor din România, guvernele de la Budapesta i-au găsit drept remediu legitimaţia de maghiar. Guvernele de la Bucureşti au conceput o formulă şi mai radicală de politică etnică transnaţională: într-adevăr, în perioada de după 1989, moldovenii au reprezentat o resursă importantă - cea mai însemnată numeric - pentru fabricarea cetăţenilor români. În anii '90, cetăţenia română a evadat din frontierele României nu doar datorită mişcării de emigraţie a românilor către Europa occidentală şi America, ci şi datorită transformării unei părţi a moldovenilor (inclusiv din Transnistria) în cetăţeni români. Producerea cetăţenilor români prin utilizarea materiei prime de dincolo de Prut a fost brusc curmată în 1999, în momentul în care s-a pus efectiv problema deschiderii negocierilor României cu Uniune