”Nu avem nevoie decât de o criză majoră, iar națiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”. Asta spunea, la un dineu al ambasadorilor ONU în 1994, David Rockefeller, membru al celebrei familii care joacă un rol extrem de important în trecutul și prezentul Statelor Unite ale Americii. Criza a venit, dar Noua Ordine Mondială, așa cum este ea văzută de teoreticieni, este foarte departe.

Guvernul mondial și moneda globală unică au rămas la nivel de concept, iar orice încercare de a unifica țările lumi, fie din punct de vedere politic, fie economic, se dovedește astăzi un fiasco. Cel mai bun exemplu, Uniunea Europeană. State cu o cultură apropiată, cu economii dezvoltate și, în mare, echilibrate, eșuează, paradoxal, într-un proiect ce pare încă viabil. Ineficiența sau chiar lipsa unor mecanisme de control, puținele metode de coerciție și birocrația exagerată sunt câteva din tarele Uniunii Europene, sistemul care, poate, s-ar fi dorit modelul statului global. Atunci, dacă țări cu valori comune și cu o economie 100% capitalistă nu pot să se unească, cum ar putea funcționa o asemenea filozofie dacă în ecuație intră China sau Coreea de Nord?

Există numeroase teorii ale conspirației și o grămadă de povești despre elita care, din umbră, conduce lumea. Dacă ar fi fost adevărate, Saddam Hussein nu ar mai fi condus Irakul 12 ani după războiul din Golf, iar Fidel Castro nu ar fi fost la putere de aproape jumătate de secol în Cuba. Chiar dacă ar fi atât de puternice precum se zvonește, Consiliul pentru Relaţii Externe, Grupul Bilderberg și Comisia Trilaterală, cele trei organizații care ar avea idealuri globaliste, nu au nicio șansă să găsească soluția integrării unei atât de mare diversități într-un sistem unic. Cel puțin nu într-un orizont de timp care să conteze...

Noua Ordine Mondială poate avea însă alt sens. Polii de putere încep ușor-ușor să s