Acum doi ani, am scris un articol despre poetul Ion Mureşan în revista Vatra, care, pe bună dreptate, îi consacra un număr special. Anul trecut, i-am dedicat altul, la această rubrică. În ambele ocazii, am scris cu foarte mare plăcere, fiind un poet care îmi place foarte mult, dar tot în ambele situaţii, am scris şi cu o anume tristeţe, legată de sentimentul că aş scrie despre o operă încheiată, definitivă. O operă foarte originală şi valoroasă, însă de mici dimensiuni. În fond, opera poetică a lui Ion Mureşan numără două cărţi – debutul din 1981, cu Cartea de iarnă, şi Poemul care nu poate fi înţeles, publicată după 13 ani! –, plus cîteva prezenţe în cele mai importante antologii de poezie optzecistă ori de poezie contemporană în ansamblu – de la celebra întreprindere muşiniană la Băutorii de absint, apărută la Paralela 45, pe care poetul o împarte afin cu Danilov, Coşovei, Ioan Es. Pop, Stoiciu. Se adaugă volumul de proză Duminica turbării (1994) şi minunata carte a recitirii cărţilor copilăriei, Cartea pierdută. O poetică a urmei (1998). Iată, însă, oricît mi-aş imagina eu că-mi cunosc omul, acesta este capabil de surprize uriaşe! Spre sfîrşitul anului trecut, la micuţa, însă foarte selecta editură Charmides, condusă de inimosul Gavril Ţărmure, poetul a recidivat, publicînd cel de-al treilea volum de poezii, cartea Alcool, după cum este ortografiat, în original, titlul. O carte care nu aduce noutăţi în ce priveşte formula poetică, dar confirmă, cu asupra de măsură, uriaşa clasă a poetului, calitatea poeziei sale. Cu acest volum, ieşit la 29 de ani de la debut şi la 16 de la precedenta sa carte de poezie, Ion Mureşan îşi consolidează periculos – pentru alţii, desigur! – poziţia în prim-planul poeziei de azi. Titlul cărţii este ortografiat cum menţionam mai sus, probabil pentru a sublinia importanţa „temei“. N-am verificat statistic dacă tema este riguros res