Primul lucru care atrage atenţia în „Întoarcerea tatălui risipitor”, romanul de mari dimensiuni al lui D.R. Popescu (Editura Cartea Românească), este tratarea într- o cheie ironică a războiului.
Care război? Înainte de 1990, se subînţelegea: războiul antifascist, pornit prin istorica întoarcere a armelor din 23 august 1944 şi lăsând o umbră groasă asupra războiului sfânt împotriva bolşevismului, purtat până la data cu pricina.
După o Revoluţie care a eliminat din ecuaţie (auto)cenzura, iată că războiul făcut unic şi într-un singur sens îşi pierde şi unicitatea, şi direcţia. Spre deosebire de predecesorii săi din proza lui D.R. Popescu, care luptau şi sufereau pentru o cauză a noastră, a tuturor, Paraschiv, eroul romanului de faţă, moare întrun război al altora. Nimeni nu l-a trimis în Irak. În noua conjunctură naţională şi internaţională, el a intrat în cizme pentru bani.
Reflectorul moral, îndreptat înainte spre figura brăzdată de vicii a duşmanului Patriei, e acum întors nu spre un personaj exponenţial, ci spre o situaţie generatoare. În plină lumină va apărea ceea ce în epoca socialistă era creionat sumar şi ideologizat: contextul. Romanul nou al cunoscutului prozator „şaizecist” nu este nici despre război, nici despre suferinţa omului obligat să participe la un măcel, nici despre traumele individuale şi familiale. Parcurgem de fapt un roman satiric al Tranziţiei româneşti, prinsă în chenarul subţire al unei înmormântări de paradă.
Numele personajelor sunt ridicole; replicile lor sunt adesea forţate, introduse ca părţi, calupuri ale unui supra-discurs ironic; iar gesturile pe care le fac au o artificialitate stridentă. Pe bune porţiuni ale cărţii, logica romanului se vede substituită de logica pamfletului, iar umanitatea colorată, diversă a personajelor, de o serie nesfârşită a abjecţilor rurali şi urbani. „Cimiti
