La nivel de principiu, conform art. 2.389 lit. a) C. Civ. pot face obiectul unei ipoteci mobiliare creanţele băneşti născute (printre altele) din contracte de locaţiune sau din contracte de asigurare. Textul nu face o distincţie între contractele de locaţiune sau de asigurare având ca obiect bunuri mobile şi contractele de locaţiune sau de asigurare având ca obiect bunuri imobile.

Se ridică întrebarea dacă art. 2.379 instituie o excepţie de la regula amintită mai sus în sensul în care aducerea în garanţie a chiriilor sau arenzilor produse de un imobil sau a indemnizaţiilor din asigurare cu privire la plata acestora s-ar face prin constituirea de ipoteci imobiliare (şi nu prin ipoteci mobiliare, aşa cum ar rezulta în baza art. 2.389). În interpretarea noastră, cele doua alineate ale articolului în cauză conţin prevederi cu sensuri diferite: în timp ce prin alineatul (1) se indică categoriile de bunuri care pot face obiectul ipotecilor imobiliare, în alineatul (2) se instituie un regim de publicitate derogatoriu pentru ipotecile ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil. Observăm că alineatul (2) nu vorbeşte de "ipotecarea chiriilor sau arenzilor produse de un imobil sau a indemnizaţiilor din asigurare [...]" ci se referă la regulile care guvernează publicitatea unor astfel de ipoteci.

Astfel, prin interpretarea coroborată a celor două articole amintite (respectiv art. 2.389 care stabileşte modul cum se ipotechează creanţele din contractele de locaţiune etc. şi art. 2.379 (2) care stabileşte modul de asigurare a publicităţii unor astfel de ipoteci), ajungem la concluzia că prin alin. (2) al art. 2.379 nu se reglementează o natură juridică diferită a ipotecii ce poartă asupra chiriilor, arenzilor sau a indemnizaţiilor din asigurarea plăţii acestora ci se instituie un regim derogatoriu de realizare a publicit