* Filip Florian, Matei Florian, Băiuţeii, prefaţă de Radu Cosaşu, Editura Polirom, colecţia "Ego Proză", 2006.
Mai degrabă decît cărţile cu mai mulţi autori, unde accentul cade pe subiectul comun, pe generaţii apropiate, pe "afinităţi efective", cărţile scrise în doi sînt obligatoriu dialogice. Dubla comunicare - o dată cu celălalt autor, apoi cu cititorul - este pariul lor prim. Tipologic, genul acesta de cărţi-limită, ce repun de fiecare dată în discuţie tot ce ştim sau ne imaginăm despre "travaliul creator", sînt scrieri ale dublului limbaj şi ale lumilor duale, fie că vorbim despre clasici ai genului cu miza pe perspectiva unitară şi povestirea la persoana a treia (Borges şi Bioy Casares, Arkadi şi Boris Strugaţki, Ilf şi Petrov), fie, cu voia dumneavoastră, de ultimii intraţi în scenă: fraţii Filip şi Matei Florian.
Filip Florian nu mai are nevoie de prezentări. Romanul său, Degete mici, a reuşit performanţa de a reuni, ca prin farmec, tabere literare antagonice, tradiţionalişti şi postmodernişti, freelanceri şi instituţii gomoase. De unde se vede treaba că totuşi ceva ne uneşte. Matei Florian, vechi reporter realist-magic la vechea Dilema şi titularul rubricii de muzică în Dilema veche, debutează acum. Un debut pe cît de curajos, pe atît de norocos. Căci cine s-ar hazarda să intre în dialog prozastic cu propriul frate, hiperpremiat, mult elogiat şi tocmai propus pentru traducere în străinătate pe o listă cu doar 20 de scriitori români din toate timpurile? Ei bine, Matei Florian o face în stitul său fantastic-farmaceutic, ironic şi tăios din reportaje. Căci Băiuţeii nu e doar un dialog programatic despre copilăria (parţial) comună a doi tineri prozatori, nu e doar reconstituirea semnificativă a (pre)istoriei lor de familie şi implicit a formării lor, a eliberării din cocon. Cartea e, înainte de toate, o înfruntare de stiluri, de mize prozastice şi