Statea cu o mina sub cap si paharelul de licioare amaruie in cealalta, intr-o pozitie ce-mi amintea, nu stiu de ce, de pictura lui Pallady. Treceam pe linga zarzarul ce inflorea in fiecare toamna (asa ni se parea atunci), ocoleam gardul cazut in paragina si ne indreptam spre Convorbiri; asta se intimpla in fiecare zi sau aproape in fiecare zi, duminica trageam chiulul, si in fiecare zi sau, hai sa spunem, aproape in fiecare zi, aveam parte de aceeasi priveliste: imediat cum faceam coltul, din fereastra ce strajuia zidul patat de rugina, aparea silueta desirata a pictorului Val Gheorghiu, care, intinzindu-se peste trotuar, ne ura, cu o voce neasteptat de amabila: "Bonjour...". Urcind scarile igrasioase spre redactie, Emil bodoganea: "Noi ne spetim muncind, iar asta (asa zicea: asta) sta toata ziua la geam si o face pe dandy...". Si dupa o clipa de reflectie: "Mai da-l in ma-sa...". Acum, cum sa va spun, nu ne speteam nici noi muncind din cale afara... Ne era insa ciuda ca nu aveam nici un cuvint de spus la redactie. Nu era prea placut. Apoi, mai era si hamaleala din tipografie. Duceam spalturile corectate, apoi le aduceam inapoi la Hulubarie, adica la Convorbiri. Ii ajutam pe tipografi sa ridice paginile turnate la linotip, legate strins cu sfoara... Uneori mincam salam cu soia si beam votca Saniuta cot la cot cu ei. In rest, un program lejer. Apaream la noua. Citeam vreo doua ore. Alte doua bintuiam prin redactie, asistind la nesfirsitele partide de sah, dupa care ne faceam nevazuti. La plecare, aceeasi silueta de melc prelung iesit din cochilie a pictorului Val Gheorghiu ne facea pe geam o reverenta, intonind, de data aceasta pe un ton mult mai insidios: "La revedere...". Sau: "Pe miiine...". In functie de starea vremii. Citeodata, un nor ratacit pe cer adumbrea, probabil, si mintea pictorului, care exclama: "Jusqu'au fond!". "Nici un fond, zicea Emil, aici totu-i n