Pe vremea televizoarelor cu lămpi şi a ecranelor alb-negru, Nadia Comăneci îngrămădea România în case.

Chestie nu chiar aşa lesne, în zilele de la Montreal regimul ceauşist încă mai lăsa terasele să vadă când răsare Luna. Iar lângă scenele grădinilor de vară, lumea se îngrămădea să-l aplaude pe Dan Spătaru.

Nadia a traversat anii Epocii de Aur lăsând în urma ei episoade despre care se vorbeşte şi azi, de parcă ar face parte din manualele de istorie. Serialul pe care i-l dedică „Adevărul" ne poartă de la Oneşti la Fort Worth şi de la Montreal la Moscova. În vara lui '76, Nadia a apărut pe coperţile marilor reviste ale lumii cum n-a mai făcut-o niciun român într-un interval atât de scurt. Avea s-o mai facă Revoluţia, cu imaginea acelui „Gavroche" înfăşurat în tricolor şi cu aceea a soldaţilor cărora curajoşii le aşezaseră garoafe pe ţeava puştii.

Am fost astă-vară la Oneşti, micul oraş moldovean din care Nadia a plecat spre coperţile de la „Time" şi „Newsweek". Se inaugura sala care-i poartă numele. Oneştiul era pe străzi. Localnicii mai în vârstă povesteau că la fel se întâmplase după Montreal, când fetele lui Bela Karolyi s-au întors acasă. La un moment dat, pe ecranul sălii celei noi au început să ruleze imagini de la Montreal. Iar pe covor, micuţele gimnaste de azi încercau să imite mişcările de atunci. Vreo două mii de oameni priveau emoţionaţi. Inclusiv Hagi, inclusiv Cristian Ţopescu.

Doar Nadia s-a ţinut tare, a coborât din lojă în sală şi a repetat alături de gimnaste „Charleston-ul" de la Montreal, ca o dovadă că, între fetiţa care a schimbat istoria sportului şi doamna care schimbă azi avioanele pentru nunta lui Albert de Monaco, timpul nu face o diferenţă prea mare.