Multi actori inca se mai plang ca lumea nu prea vine la teatru. Pe de alta parte, eu vad, la toate teatrele, numeroase spectacole care se joaca cu sala plina. Avem de-a face cu o incremenire in a da mereu vina pe altcineva sau ne place sa ne tot vaicarim ca lucrurile nu stau indeajuns de bine?

In primul rand, trebuie surprins un simptom al romanului, aceasta “vale a plangerii” care se manifesta si la un nivel colectiv, alimentata chiar de multi intelectuali care spun ca nu se mai poate face nimic si care este un fel de atentat impotriva fibrei de rezistenta a oricarui popor. La teatru lumea vine daca lucrurile sunt valoroase si bune. Functioneaza din plin instinctul valorii. S-a creat o piata a valorii, subversive evident, pentru ca piata institutionala este a mitocaniei, a “Cantarii Romaniei”. Dar oamenii au instituit aceasta piata a valorilor, ei au o fiziologie in general corecta: daca spectacolul este bun, iata, sunt sali arhipline. Asta-i tot.

Este publicul atat de educat pe cat ne-ar placea noua sa credem?

Nu se mai pune problema de educatie culturala, ci se pune problema de instinct. Avem de-a face cu un fel de pervertire. Pe la 1880, Titu Maiorescu avea o teorie extraordinara in ceea ce priveste perceptia valorii si spunea ca, de regula, lucrul nou, valoros nu este perceput de mase, este perceput de o elita intelectuala, care, spunea el, cu generozitate si cu inteligenta specifica primeste valoarea in sanul ei. Apoi, prin contaminare, dupa acest pasaj prin cenzura elitei intelectuale, ea devine un bun al poporului. Pentru ca la noi elita intelectuala a fost decimata la Canal, noi ne-am pierdut aceasta fibra a intelectualitatii autentice, am facut rost de o intelectualitate obedienta, de multe ori cu o pareza in ceea ce priveste perceptia autenticului, vasala ideologicului, neputincioasa in a lupta si a recupera valoarea.

In ceea