Cît am plîns pînă la urmă
Într-o viaţă plină ochi de dureri?
Un pumn de lacrimi -
să le termini din trei sorbituri...
Nici măcar n-au ajuns pe pămînt
Să le înghită ţărîna să ajungă la rădăcina
unui fir de iarbă - s-au uscat pe obraji
Ori pe reverul cămăşii
Le-a disipat aerul ca de iad
Al acestei lumi meschine -
Le-a orbit răutatea, sora mai mică a
sălbăticiei...
*
Mama: Trebuie să aibă vreun rost şi mirosul
de tămîioară, că prea e din cale-afară de plăcut
omului. Bagi nasul, aspiri
parfumul neasemuit,
ţi se încălzeşte sufletul. Vrei să te bucuri
în continuare
de farmecul lui, tragi încă o dată pe nări, însă
deja mirosul s-a pierdut. Doar atît a fost -
un semnal scurt,
parcă anume pentru tine, la dezmorţirea primăverii
într-o clipă norocoasă...
*
Cum aş scrie fără ochelari, bazîndu-mă doar
pe iscusinţa mîinii, ca într-o noapte a văzului -
ci mintea îşi urmează drumul, mîna poartă
condeiul abstract
pe hîrtie, sub ceaţa unui rînd încerci să adaugi ceaţa
altui rînd -
se adună pe cerul orb al coalei un nor vineţiu.
Ce s-a condensat acolo
din sufletul tău neîmpăcat cu sine?
*
Vin valuri spre mine parcă-ntr-adins
Dar nu le iau în seamă
Fierbe spuma-n pietrişul sărat dar n-o aud sfîrîind
Explodează soarele pe-o cărare spre linia ferată, dar
ochii mei
sunt orbi mai demult
Scoici putrezite, iod, aerosoli - nu-mi spun nimic nimic
De data asta, slavă Domnului, nu am de scris
nici un poem
Îl scrie marea la nesfîrşit
Nisipul, pietrişul fin prefirîndu-se
Scoicile... o pîslă de alge
Zegras, o saltea pentru cortul iubirii.
*
Poezia visată în zori:
