Îmi amintesc, cu sentimente aliniate la graniţa dintre duioşie şi amuzament, o imagine evocată (de Eugen Barbu, mi se pare) într-un articol de gazetă: după finala Brazilia-Italia, din cadrul campionatului mondial de fotbal desfăşurat în Mexic, în 1970, s-a dezlănţuit, după triumful echipei favorite, isteria suporterilor cariocas. Confeti, artificii, dar mai ales delir sonor: trompete, păcănitori, zbierete, megafoane (Vitóooooooooooooria!), samba udată cu cachaça. În cacofonia generală, un bătrânel smead, cu un zâmbet înţepenit în colţul gurii fără dinţi, încerca să contribuie la infernul decibelic agitând o cutie de chibrituri. O aflare în treabă simpatică, căci pornită din entuziasm. Chiar dacă entuziasmul era senil.

O altă aflare în treabă cu iluzie participativă: îmi povestea un prieten (ce deţinea, prin rubedenii, informaţii de la faţa locului), că, în zilele revoluţiei din decembrie, într-un orăşel de pe Valea Prahovei, nişte mari caractere locale, aflând că dictatorul şi-a luat zborul, s-au adunat eroic în faţa primăriei şi au început să zăngăne din chitări, îngânând versuri patriotice anflamate. Aflarea în treabă avea, şi aici, un aer respirabil, căci mocnea de bune sentimente. Chiar dacă manifestate neghiob şi incongruent.

Tot neiritantă, în aceeaşi gamă a neroziei benigne, mi s-a părut, recent, aflarea în treabă a deputatului Victor Socaciu, care a propus ca filmele străine să fie de-acum înainte dublate în limba română. A făcut-o, sper eu, nu din grijă pentru năpăstuita limba română, ci nutrind bune sentimente faţă de colegii actori, cărora credea că le va putea oferi o sursă mai harnică de venituri.

Ciudată mi s-a părut mai degrabă sufocarea cineaştilor şi jurnaliştilor la aflarea iniţiativei legislative: nu indignare măruntă, nu bătăi blânde pe umărul omului care nu prea ştie ce face, sau care face ce face doar ca să nu zică şefu' că n