Nici măcar impozitul pe profit nu este foarte mic în România. Până şi francezii plătesc mai puţin!
Că România ar avea un nivel mic de fiscalitate este unul dintre miturile care se încăpăţânează să reziste, în ciuda nenumăratelor probe contrare. Principalul argument este nivelul redus al colectărilor bugetare în Produsul Intern Brut. Abordarea conţine două erori.
Prima este că în România PIB include economia rurală, nefiscalizată, în condiţiile în care România are cea mai mare populaţie rurală din UE. Dacă ar fi luată în calcul doar partea PIB comparabilă cu structura socială a UE, atunci procentul de colectare ar fi mai mare.
A doua eroare, şi cea mai mare, este că nivelul de colectare nu arată un nivel al fiscalităţii ci este doar o medie ponderată formată din cei care plătesc şi cei care nu plătesc. Nivelul de 32% poate fi atins şi dacă trei contribuabili “plătesc” 32% din ce produc, dar şi dacă unul plăteşte 96% iar doi – nimic. Astfel, media poate arăta cel mult (in)eficienţa statului în a-şi colecta propriile taxe, iar cei care insistă să sus’ină că fiscalitatea românească este mică admit practic rolul pozitiv al evaziunii fiscale la această situaţie.
Este foarte uşor de văzut cât de mare este fiscalitatea în România, pentru cei care chiar plătesc taxe, dacă analizăm unul câte unul impozitele principale.
Impozitarea muncii este a şaptea cea mai mare din Europa. În medie, 43% din ce plăteşte angajatorul pentru munca unui angajat se opreşte la stat, ceva mai mult decât în Suedia. Pentru tot ce depăşeşte salariul mediu, procentul creşte la 45,5%. Cea mai recentă creştere a fost în februarie 2009, când guvernul actual a mai adăugat 3 puncte la CAS.
TVA, de 24%, este al patrulea cel mai mare din Europa şi doar cu un punct sub nivelul maxim. Cea mai recentă creştere a fost în iulie 2010,
