Pe deal, la Balota, printre copacii atinşi pretimpuriu de sfoiagul toamnei, zăresc o casă sărăcăcioasă. Aproape că e ascunsă de frunzarul nucilor încă viguroşi. Mi-e dor de mirosul caselor pădurenilor, de aromele ghemuite în fiecare colţ, rămase de cu vară.
Plouă apăsat, cu stropi mari şi virili. Plouă cu bucăţi rotunde de cer lichid peste pământul încremenit, şi-o revelaţie mă înghesuie melancolic. Nu ploaia este bărbatul, cum scrie un romancier grec, ci chiar cerul, în întregul său mistic. Aspru şi viforos uneori, senin şi blând alteori, apatic şi incolor de cele mai multe ori, ca orice bărbat nici prea prea, nici foarte foarte. Îmbufnat sau vesel, plâns sau nins, albastru sau gri, înalt sau scund, bărbatul îşi priveşte mereu femeia. Pământul adică, înspre care cată cu jind şi la care râvneşte pofticios. Cu ea se împreunează întru perpetuarea vieţii, prin stropii apoşi ori prin fulgii de nea, prin mărgelele sacre de rouă. Iar femeia se lasă în voia bărbatului şi-i suportă toanele. Îi îngăduie biciuirea pătimaşă, indiferenţa spălăcită şi depărtarea rece, iar noaptea îl soarbe vrăjită. Sedusă pe veci de misterul stelar al ochilor fosforescenţi ai celui hărăzit să-i fie soţîn infinitul cosmic. Şi se deschide drăgăstos, ca o mimoză, la atingerile coborâte solar asupra-i, dar se şi veştejeşte de aleanul lui când e părăsită. Arar, de chinul adânc şi nestăpânit, se clatină, se cutremură, târând în pântecul atât de fecund moartea. Naşterea şi murirea se petrec pe pământ, în trupul mirabil al femeii, şi nu în cer, în împărăţia nemărginită a bărbatului.
Azi, bărbatul e supărat şi-şi plesneşte femeia cu şiroaie grele, iar ea tace şi îndură până la capăt dezlănţuirea cerească. N-are vreme de revoltă, în trupul ei se naşte, din glod şi văzduh, un om....
***
Pe deal, la Balota, printre copacii atinşi pretimpuriu de sfoiagul toamnei, zăresc