Spaţiile aglomerate sunt locuri sigure în care iese la iveală unul din viciile cu care s-a ales românul după liberalizare: dependenţa de telefonia mobilă. Nu trebuie căutat prea departe. Într-o staţie de autobuz. Lume multă, fără treabă, plictisită, antrenată în discuţii care nu duc nicăieri sau cu privirea fixată pe reclamele la ţigări lipite de geamul de la chioşc. Un singur ton de apel face ca toată lumea să tresară. Mâini scotocind rapid buzunarele pantalonilor, faţă, spate, spate, faţă. Mâini înfundate până la cot în buzunarul de la pieptul sacoului, unghii ojate invadând multele compartimente din poşete, ghiozdane răscolite. În cele din urmă e găsit. Lângă factura de gaz, lângă pudra cu perle pentru împrospătarea machiajului sau lângă liniar şi compas. Nu contează că fiecare îşi personalizează telefonul cu tonuri diferite de sonerie. În momentul în care sună un singur telefon, toate urechile celor prezenţi sunt astupate cu aparate. Potrivit estimărilor, rata de penetrare a telefoniei mobile la noi în ţară va fi de peste 60% la sfârşitul acestui an şi de cel puţin 70% la finele lui 2006. Adică, stăm bine.

Potrivit altor estimări, românii consumă cel mai puţin hârtie igienică, săpun şi pastă de dinţi, comparativ cu restul ţărilor europene. Asta nu e bine. Dar, cel puţin nu se vede. Nu avem bani pentru produse 3 în 1, dar scoatem un împrumut CAR pentru un telefon cu capabilităţi 3G. Nu ştim care e butonul de la uscătorul de mâini din toaletele publice, dar îl ştim pe cel cu care activăm camera foto din telefon. Trist, dar sincer. Tindem spre snobism. Altfel nu văd de ce diferenţa de 500 de lei de la legătura de ridichi din piaţă trebuie discutată pe telefon în mijlocul aglomeraţiei. Sau de ce trebuie să apelăm numărul la care ne răspunde doar vocea robotului care ne spune cât credit am consumat şi cât mai avem. Monolog pe care îl ascultăm două străzi în